13 February 2014 ~ Comments

Vindecă GELOZIA !

 

Prietena ta a hotărât să iasă în oraş, în seara aceasta,
cu un fost prieten din facultate.

tumblr_l9v7nvPLvm1qe48zuo1_500

Ai acceptat, bineînţeles (doar eşti un tip civilizat).

Eşti însă foarte iritabil şi cei din jur
îţi vorbesc cu grijă, eventual cu prudenţă.

Iubitul tău priveşte admirativ o femeie,
cu care natura a fost mai mult decât generoasă.

Nu spui nimic, ba chiar te prefaci că nu observi,
însă în inima ta ceva se strânge.

 

Ce se întâmplă ?

De ce te doare faptul că partenera ta se simte bine cu un alt bărbat ?
De ce suferi când prietenul tău este atras de o altă femeie ?

Din ce abisuri ale sufletului apar suferinţa,
anxietatea, tristeţea, furia?

Ce este insuportabil în faptul că partenerul tău de cuplu
se bucură de compania altcuiva?

Iată ce analizez în continuare, în speranţa că ceea ce este identificat clar
poate fi elaborat şi gestionat inteligent.

Iată ce analizez în continuare, în speranţa că ceea ce este identificat clar
poate fi elaborat şi gestionat inteligent.

Nu doar din motive stilistice, prefer să numesc acest ceva “demon”.

Demonul posesivităţii, unul din chiriaşii minţilor noastre,
odihnindu-se prin văgăunile ei pentru a scoate capul la suprafaţă, din când în când.

 

1. Posesivitate şi agresivitate

A poseda înseamnă a avea ceva în proprietate,
a dispune de ceva cum doreşti, a stăpâni ceva. 

Tu cum rezolvi problema proprietăţii ?

Dacă eşti precum cei mai mulţi oameni (şi probabil că eşti)
trebuie să ai şi tu această nevoie de a deţine ceva,
de a fi stăpânul unui teritoriu pe care “să faci legea”.

Când nevoia este tensionată în raport cu realitatea lucrurilor neînsufleţite
al căror proprietar poţi fi, ea se deplasează
şi se leagă de “obiecte” cu totul particulare: SEMENII  TÃI. 

Oamenii devin obiecte pentru pulsiunea de Dominaţie şi Control.

Gândirea psihanalitică a adus multă lumină în această zonă.
Plecând de la dubla mişcare de retenţie şi evacuare, pe care copilul învaţă
să o stăpânească în timpul fazei anale de dezvoltare, voinţa de supunere se extinde asupra altora.

Plăcerea controlului sfincterian este căutată, substitutiv, pe alte planuri.

Nevoia primară strict biologică, de control anal, se reflectă,
pe alt nivel, în nevoia de a-i supune pe alţii propriei autorităţi.

 A poseda vine din latinescul “posedere”, care ce crezi că înseamnă? “

A se aşeza deasupra”. Deasupra cui ?

Deasupra excrementelor, la început.

Şi mai târziu ?

 Deasupra altor obiecte, uneori oameni, care sunt,
astfel, un fel de… (Oh, Dumnezeule, ce scârbos pot să fiu!)

A fi deasupra cuiva înseamnă a avea autoritate asupra lui.
Ierarhiile există deoarece cineva este, simbolic, deasupra altcuiva.
În toate formele de organizare socială e nevoie de ierarhii pentru a fi funcţionale.
Fără ierarhii, autoritate şi control haosul e garantat. 

Nu la fel stau lucrurile în relaţiile interumane
din afara firmei, întreprinderii sau instituţiei.

Şi pentru a nu deturna analiza într-una sociologică,
mă refer strict la relaţiile de cuplu

În acestea oamenii intră (sau ar trebui să intre) liberi.

Secretara de la facultate nu este secretară în relaţia cu soţul ei.
Domnul colonel de la unitate nu este ofiţer şi pentru soţia lui. 

Se întâmplă asta oare ?

Nu putem fi atât de naivi.
Nevoia de control, insuficient satisfăcută în activitatea profesională
sau în alte forme de manipulare a obiectelor, se manifestă, deghizată, “acasă”.

Ea produce raporturile de forţă, aşează relaţiile mai mult pe
aliniamentele dominaţiei şi mai puţin pe cele ale iubirii.

A poseda înseamnă a domina, a-ţi exercita autoritatea,
a răspunde gratificator voinţei de putere.

 

2. Posesivitate şi frică

Posesivitatea şi agresivitatea (voinţa de putere) reprezintă o linie de analiză.

Iată şi a doua linie de analiză: posesivitatea şi frica.

Încercarea de a-l poseda pe celălalt este o apărare împotriva fricii.

Ce faci atunci când încerci să pui stăpânire
pe partenerul tău sau pe partenera ta?

Te agăţi de ea.

De ce te agăţi?

Pentru că îţi e frică.

 

De ce anume îţi este frică ?

Sunt mai multe obiecte:

1. te temi de singurătate (dinamica abandonului)

2. te temi de schimbare (dinamica obsesională)

3. te temi de o comparaţie negativă (dinamica inferiorităţii)

 

Pentru a evita confruntarea cu aceste angoase
(nu simţi că ai un Eu suficient de puternic pentru a le face faţă),
cauţi, mai mult sau mai puţin conştient, să-ţi controlezi şi să-ţi posezi partenerul.

Tragică situaţie, nu-i aşa?

Ce au de-a face aceste mecanisme psihologice cu iubirea ?

NIMIC. 

 

Iubirea nu taie aripile, nu le leagă fedeleş, nu le condamnă.
Iubirea nu ia ostatici, nu leagă oamenii de piciorul scaunului, şoptindu-le:

“Eşti foarte important pentru mine”.

 

Iubirea nu construieşte închisori, nu înalţă ziduri,
nu angajează detectivi particulari, închisorile,
oricât de atrăgătoare pe dinafară sau sofisticate pe dinăuntru, rămân închisori.

 

Ele sunt construite din frică.

Iubirea nu este posesivă şi nici calculată.

Nu-l reţine pe celălalt cu forţa, nu-l manipulează,
nu-l şantajează, nu-l cumpără cu promisiuni.

Dacă el stă cu tine pentru că tu îi oferi ceva la schimb (casă, maşină, bani, pozitie etc.),
el nu rămâne pentru tine, ci pentru acel ceva.

Relaţia voastră ar trebui să poarte un nume, să fie înregistrată la
Registrul Comerţului şi să plătiţi pentru ea un impozit de 16%.

Iubirea nu îngrădeşte, ci respectă şi amplifică libertatea.

Dacă o iubeşti cu adevărat pe această femeie,
o vei ajuta să fie mai intens originală şi liberă.

Dacă îl iubeşti cu adevărat pe acest bărbat,
îi vei permite să manifeste mai multă spontaneitate şi creativitate

Îi respecţi alegerile şi disponibilitatea de a iubi.
Dacă place şi pe altcineva, dacă se îndrăgosteşte de altcineva,
dacă vrea să-şi ofere timpul, afecţiunea sau corpul şi altcuiva, respecţi şi asta.

 

Crezi că ai atât de multă forţă interioară?

O iubeşti suficient de mult pentru a avea încredere în luciditatea ei?

ÎI iubeşti suficient de mult pentru a avea încredere în înţelegerea lui?

Dacă alegerile celuilalt te fac pe tine să suferi,
aceasta este problema ta şi nu problema lui.

Pentru că tu nu suferi din dragoste, ci din gelozie.
Iar gelozia este, cum sper să fi aflat, în mod esenţial frică.

“Te iubesc” este o etichetă sublimă pentru pachete mult mai ieftine şi prozaice.
Ea îl ascunde pe “îţi aparţin. Sunt al tău” sau pe “îmi aparţii. Te posed.”

 

Este şi căzul tău?

Află ce anume te determină să posezi sau sa devii proprietatea cuiva.

O fiinţă care se lasă posedată devine un obiect.

Cine vrea să renunţe la demnitatea de subiect ?
Cine nu a experimentat-o sau nu o valorizează.
Iar cel care nu vrea să renunţe, ce face?

Luptă.

Relaţiile în care demonul posesivităţii s-a activat sunt relaţii de luptă.
Luptele nu sunt întotdeauna pe faţă dar produc victime,
uneori şi victime colaterale (în acest caz copiii).

Îţi propun o reformulare (de fapt, două) pentru “Te iubesc”.

Iată-le:

1. Îmi aparţin. Sunt o persoană liberă.

2. Îţi aparţii. Eşti o persoană liberă.

 

Nu te înfioară aceste perspective ?

Eu te iubesc, dar asta nu mă transformă în sclavul tău
şi nu te face nici pe tine prizoniera mea.

Iubirea conservă şi amplifică libertatea. Am mai spus-o?
O repet pentru că e o chestie super tare în care cred într-un fel aproape dogmatic. 

Iubirea respectă şi extinde libertatea.
Iubirea respectă şi extinde libertatea. Poate nu e suficient de clar.
IUBIREA RESPECTĂ ŞI EXTINDE LIBERTATEA.

Iubirea creazǎ libertate şi bucurie.
Dacă simţi că ai eşuat în dragoste, te rog, nu acuza iubirea pentru asta.
Încearcă să fii lucid şi să vezi care este responsabilitatea ta.

Trebuie să fi avut anumite aşteptări. Anumite pretenţii.
Cereri pe care nu le-ai exprimat niciodată.
Dorinţe pe care ţi le-ai interzis sau de care nu ai fost conştient.

 Toate acestea îţi aparţin, sunt fapte subiective ale fiinţei tale.
Eşti responsabil pentru ele.

Nu au nici o legătură cu iubirea, dintr-o raţiune extrem de simplă:
iubirea este dăruire, împărtăşire.

 În iubire nu există victime.
Victimele există doar în luptă.

Dacă stai acum şi plângi, acesta nu este semnul că ai iubit
Este semnul că ai pierdut lupta.

 Te gândeşti că aş putea fi mai suportiv ?

Sunt mai mult decât atât.
Îţi spun toate lucrurile astea din compasiune (şi, simultan, mi le spun şi mie).
Este ca şi cum ai fi adormit şi, în vis, ţi se pare că iubeşti.

Eu vin şi-ţi arunc puţină apă rece pe faţă.
Trezeşte-te la realitate! Caută să fii mai conştient. 

Dacă vei continua să visezi ca iubeşti, nu vei experimenta niciodată iubirea din realitate.
Aşa ceva mi se pare cumplit.

De aceea stau cu apa lângă mine.
Şi dacă e nevoie, îţi dau şi două perechi de palme.
Pe moment, n-o să-ţi placă, poate chiar o să mă urăşti.
Cu timpul, însă, îţi voi deveni drag şi mă vei căuta pentru a-mi mulţumi.

 

3. Cum stai cu puterea interioară ?

 Ataşamentul posesiv face din cel iubit o anexă a propriului Eu.

Te iubesc, adică eşti “al meu”, îmi aparţii, am drepturi asupra ta.
Aceasta este o idee cu un gust mult mai dulce ca mierea.
A renunţa la ea este ca şi cum ai bea sucul unei lămâi, asortate cu un grapefruit.

 
Cum spuneam, dacă ai suficientă maturitate emoţională şi putere lăuntrică,
vei accepta nevoile celuilalt, vei înţelege că este o persoană liberă şi,
dacă iubirea este mare, poate chiar vei contribui la satisfacerea lor, fără a pretinde ceva în schimb.

Acesta ar fi un exemplu splendid de iubire fără condiţii.
Dacă nu poţi renunţa la posesivitate, mai bine retrage-te.

Cui crezi că îi servesc ameninţările, acuzaţiile,
suspiciunea, culpabilitatea sau controlul tău?

 
Relaţia voastră va fi un câmp de luptă, pe care plutesc emoţii negative şi distructive.
Ce poate creşte într-o asemenea atmosferă, cum se pot dezvolta bucuria, zâmbetul, veselia?

În plus, dacă în acest spaţiu cresc şi copii, datorită gradului înalt de receptivitate,
specific vârstei, vor absorbi şi mai uşor toxicitatea emoţională din jur.

Încearcă să vezi, la distanţă, consecinţele acestui tip de convieţuire.
Din alt punct de vedere, sentimentul geloziei, pe care posesivitatea îl generează, este ceva absolut minunat.
El îţi arată până în ce punct ai evoluat, adică unde sunt limitele tale actuale.

Credeai că iubirea ta este excepţională, romantică, feerică.
Gelozia te trezeşte din acest vis caraghios.

Devenit conştient de limitele tale, depinde numai de tine dacă vrei să le depăşeşti sau nu.
Dacă te simţi pregătit sau nu.
Dacă poţi anticipa ceea este dincolo de ele,
dacă îţi poţi reprezenta iubirea nonposesivă.

Acesta este un proces de dezvoltare personală,
o autoextensie ce are în centru amplificarea capacităţii de a iubi.

 Credinţa mea este că nimeni nu poate iubi liber o altă persoană
dacă nu se conectează, mai întâi, la Izvorul de iubire dinăuntrul lui.

 Uneori numesc acest izvor Sinele, alteori îi spun Dumnezeu.

Numele sunt mai puţin importante.
Cu adevărat important este să reuşeşti să stabileşti această conexiune,
care îţi va permite să primeşti, apoi să dai mai departe, energia iubirii.. 

Ceea ce numim iubire în mod obişnuit este atracţia pentru o realitate externă
ce evocă sau activează, într-o anumită măsură, o realitate internă.

Dificultăţile şi conflictele apar când realitatea externă (bărbatul sau femeia care te atrage)
începe să se comporte altfel decât te aştepţi, în baza imaginii existente înăuntrul tău. 

Te ataşezi de exterior deoarece exteriorul te ajută să-ţi revelezi interiorul,
să avansezi în procesul de împlinire internă.

Însă exteriorul nu se suprapune niciodată perfect peste interior.
Exteriorul are gradele lui de libertate, nu toate uşor de acceptat pentru tine. 

Gelozia pe care o resimţi arată măsura în care nu permiţi lumii din afara ta să fie ceea ce este.
Ea crează o situaţie extraordinară, te stimulează să cauţi un răspuns la întrebarea:

Ce ţi-ar trebui pentru a accepta mai mult nevoile,
sentimentele şi preferinţele celui/celei de lângă tine?

Nu lăsa posesivitatea să-ţi paralizeze iubirea.
Nu renunţa la iubire în favoarea geloziei.
Să renunţi la iubire e foarte uşor, nu trebuie să depui nici un efort.

Este suficient să spui: “Relaţia noastră s-a încheiat.
Nu te mai iubesc. De astăzi tu nu mai exişti pentru mine”.

Să învingi gelozia poate fi chinuitor.
E nevoie de muncă, poate mai ceva decât într-o carieră de piatră.
Trebuie să afli cum e cu drepturile şi libertăţile, să înveţi să fii mai tolerant,
să-l laşi pe celălalt să evolueze în ritmul lui, pe drumul tui, alături de cine doreşte.

Eşti pregătit pentru această tortură ?

Eşti gata să renunţi la controlul asupra celuilalt
dintr-un respect superior pentru libertatea lui?

Dacă ai fost dezamăgit din dragoste (“el/ea m-a înşelat” sau “el/ea place şi pe altcineva”)
e floare la ureche să o părăseşti.

 Să nu te mai deschizi în fata nimănui sau să intri la mănăstire,
pretextând că singurul care merită să fie iubit este Dumnezeu.

 Provocarea imensă este să-ţi transformi posesivitatea,
să înveţi să iubeşti fără a fi gelos, fără a suferi atunci când
celălalt este fericit şi cu altcineva.

 Şi dacă ai învăţat să iubeşti încurajând, stimulând şi hrănind libertatea celor din jur,
dă-mi un telefon, pentru a mă convinge că nu vorbesc (sau scriu) în pustiu.

[…]

Iubirea:

Este şi uşor să iubeşti pe cineva pentru totdeauna,
din clipa în care ai sesizat în el sau în ea Sinele (pe Dumnezeu).

 Sinele este ceva de o frumuseţe irezistibilă,
de care este imposibil să nu fii atras şi pe care să o uiţi.

În el sau în ea este ceva ce-ţi aminteşte de Dumnezeu,
adică te leagă de o realitate sublimǎ.

Relaţiile de cuplu în care nu există această percepţie, mai devreme sau mai târziu, se încheie
(ele pot continua în plan exterior, social).

Este ca şi cum cei doi şi-ar epuiza, încet-încet,
rezervoarele, până când nu mai rămâne nimic

De ce ?

Pentru că nu au fost conectaţi la Sursă,
de unde şi-ar fi putut reînnoi rezervoarele de apă.

Goliţi definitiv, vor pleca în căutarea altor persoane, de la care să se alimenteze.

Această nouă relaţie va avea, inevitabil, acelaşi final,
dacă nu descoperă izvorul divin din ei înşişi.

Învârtirea în acest cerc vicios poate fi îndelungată.
Când spun “îndelungată” am în vedere nu câteva zeci de ani,
ci câteva zeci de vieţi (cazul meu, conform “arhivelor cosmice”).

 

Conectarea la Sursă face lucrurile simple. Nu mai există pericol.
Poţi să iubeşti fǎră întrerupere, inclusiv mai mulţi oameni.
Este ca şi cum te-ai fi conectat la o centrală electrică.

Nu mai ai nevoie de lumânări.

Ai energie electrică din belşug şi poţi ţine lumina aprinsă şi ziua, dacă ai chef.

Această “centrală electrică” este ceea ce eu numesc
Sursa, Sinele, Dumnezeu, Centrul Spiritual, Absolutul Divin.

 Nu mi se pare că ar fi ceva mai important în această viaţă
decât a o căuta şi a te branşa conştient la ea, astfel încât să vibrezi la unison.

Ba nu, ar fi ceva şi mai important, să permiţi să se exprime prin tine,
să fii un canal de manifestare pentru Ea.

 Adică, dacă eşti muzician, să o laşi să cânte prin tine.
Dacă eşti scriitor, să o laşi să scrie prin tine.
Dacă eşti brutar, să o laşi să facă pâine prin tine.
Dacă eşti medic, să o laşi să vindece prin tine.
Şi dacă eşti o persoană care iubeşte, să o laşi să iubească prin tine.

 Iubirea care nu vine de sus  nu poate dura.
Ea încetează la un moment dat tot aşa cum un automobil care a consumat benzina încetează a se mişca.

Banii, succesul social, prestigiul profesional, faima,
puterea de influenţă (inclusiv puterile paranormale)
– nimic din toate astea nu aduce fericirea.

Am văzut de câteva ori pe unul din cei mai bogaţi oameni din Europa de Est.
Nu mi s-a părut deloc un om fericit (nu e exclus să mă fi înşelat, din cauza invidiei).

 Tot ce am enumerat, la care adaug senzaţiile plăcute de orice tip,
nu reprezintă decât versiuni ale lui Dumnezeu.

Dorinţele tale se pot extinde atât de mult încât, la un moment dat,
să nu mai fii mulţumit cu versiuni şi să vrei “tabloul originar”,
adică să vrei să-l întâlneşti chiar pe Dumnezeu

Această întâlnire a fost experimentată, în toate timpurile,
ca o stare de iubire şi fericire copleşitoare.

Din solidaritate de breaslă, voi cita din experienţa unui terapeut:

“M-am simţit înconjurat din toate părţile, la propriu, de fericire.
Nu o pot descrie in cuvinte omeneşti. Cel mai aproape este starea de înălţare
pe care o ai uneori când asculţi muzică de calitate sau încântarea pe care o resimţi
când priveşti munţii, marea sau alte frumuseţi ale naturii.

Pune alături aceste stări, amplifică le de o mie de ori
şi vei avea o imagine extrem de îndepărtată a ceea ce am simţit.”

 Această iubire este peste tot şi, în primul rând, înăuntrul tău.
Ea este mereu proaspătă, clară, blândă, creatoare, frumoasă.
După ce o simţi îţi vine să o împărtăşeşti cu cineva.

Pe acest “cineva” nici măcar nu trebuie să-l cauţi.
Va veni singur către tine (mai bine zis, singuri, întrucât, cel mai adesea, sunt mai mulţi).
Nici măcar nu trebuie să ieşi din casă. Vine şi bate la uşa ta.

 Poate eşti o fire mai năstruşnică şi nu-i răspunzi imediat. O să insiste.

De ce face asta ?

Pentru că aproape moare de sete.
Vrea să bea de la aceeaşi Sursă.
Nu mai rezistă mult, are nevoie de ajutor, urgent.
Aceasta este aspiraţia spirituală intensă.

 

Cine spune:
“Mai întâi sǎ câştig 1000 € pe lună, să am o maşină bună
şi o casă frumoasă, după aceea mă voi ocupa şi de Dumnezeu”

– nu ştie nimic despre Dumnezeu.

În plus, când va înţelege care-i treaba cu Dumnezeu s-ar putea să fie prea târziu.

Cât de mari crezi că sunt şansele de a-l găsi pe Dumnezeu atunci când eşti bătrân,
bolnav, neputincios şi continui să crezi că Ion Iliescu este preşedintele României ?

 Dumnezeu trebuie căutat atunci când eşti tânăr, viguros,
când simţurile îţi sunt treze şi mintea limpede.

Şi nu mă refer la Dumnezeul ideologiilor religioase, lipsit de flexibilitate
(nu suportă relaţiile sexuale premaritale) şi de umor (îi pedepseşte pe cei care nu-L iau în serios
şi mai ales dacă au altă orientare religioasă).

 Mă refer la Dumnezeu care este ca un parfum încântător, răspândit peste tot.
Pentru a-L simţi nu ai nevoie decât de un nas desfundat, deci de un organ de percepţie curat, pur, ca al unui copil.
“Cine nu va fi asemenea unui copil…” – îţi aminteşti?

 
Mă refer la Dumnezeu care este ca un copac din care tu eşti o frunză.
“Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele”, de asta îţi aminteşti?

Mă refer la Dumnezeu care este în mâinile tale atunci când le întinzi pentru a dăruia mângâiaa ajuta.
Mă refer la Dumnezeu care face în fiecare zi Soarele sa strălucească,
aerul să circule şi pământul să fie stabil, astfel încât să poţi merge pe el.

Şi peste toate acestea, te trezeşte în fiecare dimineaţă, oferindu-ţi o nouă şansa de a-L descoperi.
Acesta e Dumnezeul la care mă refer şi despre care multă vreme nu am avut nici o idee,
ocupat fiind cu reprezentările social autorizate.

Acest Dumnezeu este în mod natural FrumuseţeIubire, Armonie, Conştienţă
şi, cu siguranţă, mult mai mult, doar că mintea mea proastă nu-şi poate reprezenta.

El nu poate fi cunoscut în sensul obişnuit al termenului,
adică nu poate sta ca obiect pentru un subiect gânditor.

Dar poate fi cunoscut prin ceva ce numesc fuziune sau identificare,
acestea fiind singurele sensuri în care fuziunea şi identificarea mi se par procese sănătoase.

Orice alt tip de fuziune este insuficientă şi, pe termen lung, periculoasă,
deoarece o fiinţă, oricât de elevată, nu poate răspunde nevoii profunde de unitate existentă în noi toţi.

Când te identifici nu cu o fiinţă individuală, ci chiar cu Sinele
(adică, în calitate de Eu, eşti conectat ia Sine), este simplu şi natural să iubeşti
fǎră să ceri nimic în schimb
.

Nici măcar nu se poate spune că tu iubeşti, mai degrabă că iubirea trece prin tine,
iar tu te miri de ceea ce se poate întâmpla.

 Sinele este iubire şi a manifesta Sinele înseamnă a exprima iubirea
de care eşti capabil în acest moment.

 

Spectrul iubirii este imens.

Avansezi experimentând gradat diferite forme de iubire.

Iubeşti ciocolata, păpuşile, ursuleţul, părinţii, matematica,
literatura, un bărbat, o femeie, 
o colectivitate.

Alţii iubesc ardent alcoolul, drogurile, jocurile de noroc,
sexualitatea necontrolată, buzunarele altor oameni.
Tot iubire este, doar că orientată anapoda.

Cu timpul avansezi în experienţa iubirii.

Trebuie să fii de acord cu mine, o singură viaţă este cu totul insuficientǎ.
E nevoie de multe vieţi, deoarece formele de iubire sunt multe.

De la un moment dat începi să fii pe aceeaşi lungime de undă cu Sinele,
adică experimentezi iubirea ca pe o radiaţie a inimii în toate direcţiile.

Aceasta este iubirea despre care m-am trudit să scriu în această carte.
Iubirea nonposesivă şi exuberantă.

[…]

Iubirea este cea mai profitabilă afacere.
Când iubeşti, câştigi întotdeauna.

 Mă refer la iubirea autentică, adică atunci când iubeşti din toată inima.
Când iubeşti cu inima îndoită, când iubirea e amestecată cu
gelozie, dominaţie, teamă de singurătate sau anxietate de abandon,
nu câştigi nici tu, nici celălalt.

 Când iubeşti cu adevărat nu ai cum să fii divizat,
este o contradicţie în termeni.

 E ca şi cumai spune că cercul are coifuri.

Nu are!

Doar mintea ta are, pentru că nu s-a armonizat suficient.
Iubirea autentică te face frumos, atrăgător, apt pentru a fi iubit.

N-ai observat?

Oamenii care iubesc sunt foarte frumoşi.

Ceva radiază din fiinţa lor,
iubirea pe care o emană îi face atrăgători.

Cum ai putea să fii atras de un om neiubitor, din care nu emană nimic ?

Nu ai cum!

El este gol, o fântână fără apă, la care nu vine nimeni să bea, pentru că nu are ce.
Iubirea înseamnă abundenţă, dăruire, împărtăşire, generozitate. 

Iubirea nu este meschină!

Iubirea nu face calcule contabile, adunări şi scăderi.

În iubire nu există datorii, reeşalonări, compensări de plăţi.

IUBIREA OFERĂ ŞI APOI UITĂ CĂ A OFERITb!

Iubirea nu are memorie.

Dacă o întrebi, te întreabă la rândul ei: “Am făcut eu asta? Când oare?”.

Iubirii îi lipseşte această conştiintă de sine.

 Un om care iubeşte nu stǎ sǎ evalueze: “Acum sunt iubitor”.
Iubirea este acţiunea spontană, cu o minte nedivizată.
Este curgerea minunată a unui fluviu pe marginea căruia nustǎ nimeni care să facă ordine.
Cred că aceasta este caracteristica distinctivǎ a iubirii pure. 

ÎN IUBIRE ADEVĂRATĂ NU MAI EXISTĂ EU !

De aceea nici nu cred că un om poate iubi un alt om (sau altă fiinţă).
Un om, cel mult, poate ridica barierele din calea iubirii,
dându-i voie sǎ se manifeste prin el.

Când tragi jaluzelele şi în camera ta intră lumină, nu tu creezi lumina.
Lumina vine de la Soare şi tu doar îi dai voie să intre încasa ta.

Tot aşa cum lumina vine de la Soare, cred cǎ iubirea vine de la Dumnezeu.
Asta înseamnă că atunci când iubeşti cu adevărat Dumnezeu se exprima prin tine.

Nu tu iubeşti, ci Dumnezeu iubeşte prin tine.

Și cine câştigă aici ?   

Câştigi tu pentru că ai imensul privilegiu de a fi străbătut de iubirea de Dumnezeu.
Câştigă celalalt, la care ajunge iubirea lui Dumnezeu.
Şi, de ce nu, câştigă şi Dumnezeu,
care are şansa să se exprime în lumea materiei pentru a o înnobila.”

Fragmente din cartea “Iubirea exuberantă si non-posesivă” de Adrian Nuţă

 

Daca ti-a placut articolul ABONEAZA-TE GRATUIT la site-ul nostru pentru a primi periodic cate un articol despre sanatate. Pentru aceasta introdu-ti adresa de E-mail in formularul de mai jos:

Introdu aici adresa TA de E-Mail
pentru a te abona GRATUIT la Vindecator.com

Astfel vei primi periodic pe adresa ta de E-Mail
SFATURI practice pentru sanatate.
Vindecator.com Ghidul tau intr-ale sanatatii